Trei parale

Am descoperit cu încîntare, un grup de muzicieni absolut, superb! Preiau de pe wiki, un coment care îi defineşte:

“Grupul Trei parale se pregătește de lansarea unui nou proiect.  Gândit acum mulți ani, anunțat de vreo 3-4, muncit mai ales în ultimii doi, iată în sfârșit programul Ciobanul care și-a pierdut oile gata de a fi prezentat. Adunând experiența celor 10 ani de existență și a muncii la proiectul Bazar, o colecție importantă de instrumente și multă pasiune, formația dorește să renască sonoritățile deosebite și puternice ale lumii vechii țărănești. Programul este o încercare de a regăsi muzicile pierdute ale Românei rurale prin doine, balade, cântece pastorale și melodii de joc. Membrii formației vor cânta la felurite fluiere, simple sau mai speciale: (caval, tilincă, fluier gemănat) la cimpoi, drâmbă, țiteră, cobză, contră, gordună, dobă.

Muzicieni: Florin Iordan (fluiere, caval, cimpoi, țiteră, cobză, contră), Daniel Pop (voce, fluiere, caval, drâmbă), Mihai Balabaș: vioară, Beatrice Iordan: voce, cobză, gordună și Dinu Petrescu: percuție” .

Merită să ascultaţi ce au aceşti tineri formidabili, de spus! Chiar, merită!

.

În prag de Sărbători

Mulţumiri tuturor celor care mi-au citit blogul, tăcuţi sau ceva mai  vorbăreţi  J

Crăciunul să vă aducă pace, lumină şi multă bucurie pentru voi şi cei dragi vouă, iar Anul Nou să vină cu împlinirea celor mai frumoase speranţe de mai bine, cu sănătate şi cu prosperitate.

La mulţi ani!

Normalitate

Ceremonia de predare-primire a funcţiei prezidenţiale s-a desfăşurat într-un cadru onest şi perfect democratic: preşedintele Băsescu l-a felicitat pe noul preşedinte. Garda militară  constituită special pentru acest eveniment, a avut un comandant care nu s-a sfiit să aibă emoţii strict umane: abia s-a abţinut să nu plîngă. Trecem mai departe. Preşedintele ales - în funcţie, deja - , a hotărît să-şi sărbătorească victoria în prezenţa celor patru sute de invitaţi ai săi, la Palatul Cotroceni.. Mi se pare a fi, un gest normal. Fostul preşedinte, a ales să iasă din viaţa politică la vîrf ca preşedinte al ţării, ca simplu cetăţean care a mers să-i întîlnească pe oameni, într-un loc perfect accesibil, oricui (pavilionul H din Parcul Herăstrău). Iar mi se pare a fi, un gest perfect normal. Numai că. Domnul preşedinte Iohannis,  are în faţă un prim test: numirea şefului SIE. Abia aştept să văd cîtă normalitate va fi cuprinsă în FAPT, că de discursuri (cum a fost discursul noului preşedinte în Parlament) sînt deja, sastisit. Aştept normalitate.

Sincer? DA!

Am tremurat şi m-am frămîntat ani în şir. Mă întrebam înfrigurat dacă e bine ca fiul nostru să părăsească ţara. N-ar fi murit de foame în  România. Avea studii făcute temeinic (şef de promoţie la liceu) şi un masterat luat pe bune, la ASE. Avea şi nişte porţi deschise, atît cît se putea. Le-a refuzat pe toate. Nu înţelegea şi nu vroia să fie ajutat prin PCR (pile, cunoştinţe, relaţii).

Înainte de a pleca a lucrat pentru o multinaţională (pe care a ales-o singur, de capul său) multinaţională care între timp, a plecat din România. Nu dau amănunte pentru că n-are nici-un rost. Între timp, îi  încolţise gîndul plecării. Cam pe la finele anului 2007 (anul suspendării preşedintelui Băsescu). Nu l-am descurajat ci, chiar dimpotrivă! Am asumat acest lucru şi chiar l-am încurajat. Cu sufletul îndoit dar cu optimism pentru viaţa sa. Nu-l vedeam îngroşînd rîndurile încă unei generaţii de sacrificiu. Chiar, NU!

Pe scurt. A aplicat pentru Canada la finele anului 2008. A primit viza la finele anului 2009. A plecat către Canada  pe 22  ianuarie 2010. Am scris atunci ce-am simţit.

Apoi, am aşteptat. A venit să ne vadă pentru scurt timp, în 2012. Îngrozit de ce-a văzut atunci, (a doua suspendare) a plecat după mai puţin de patru zile deşi îşi propusese să stea măcar vreo zece zile, dacă nu chiar două săptămîni. Am lăcrimat dar, nu puteam face nimic să-l mai reţin măcar pentru cîteva zile. Chiar, nimic!

Anii au trecut, ne-am conversat pe telefoane şi on-line pe msg şi pe google talk. De puţină vreme, pe skype (nu-l agrez eu pe mister skype dar, asta-i altă poveste).  

Au mai trecut ceva ani. Vorbim, vorbim, şi printre vorbe, întrebăm ce mai face. Cum îi este firea, nu ne spune mai nimic din ce vrea să facă. Ne spune numai după ce-a făcut, ce a făcut. De exemplu ne-a spus că a făcut cursuri de specializare. Unul? Nu, vreo două. În domeniul său (ASE) ? Nu, nici vorbă! Meserii practice. De ce? pentru că dacă vrea să-şi deschidă o firmă, trebuie să fie calificat în domeniul respectiv. Aşa este la EL, acolo, în Canada, nu cum este la VOI, în România. Bon. Treaba lui. El ştie ce are de făcut: e viaţa sa. De ce să insistăm? Nu insistăm.

Şi a venit ZIUA! Ziua în  care ne-a spus: pe 16 decembrie 2014, pe la ora 17 – ora voastră – să fiţi pe recepţie; am o surpriză pentru voi. Bănuiam despre ce este vorba J Şi chiar aşa aşa şi fost: am participat on-line la ceremonia în care fiul nostru a fost declarat cetăţean al Canadei. L-am auzit depunînd jurămîntul. Am auzit oficialităţile canadiene felicitîndu-i pe noii cetăţeni pentru alegerea făcută. Am plîns. De bucurie.

Şi mă întreb, acum: a meritat toată această perioadă, să ne frămîntăm? Sincer? DA!

Ps. Nu i-am spus nimic despre tragedia morţilor de la Siutghiol. Ce rost ar fi avut?

Sincer? NU!

Am căutat-o după ani şi ani de zile de la despărţirea noastră. Am regăsit-o surîzătore. Optimistă şi încrezătoare. Ce ne-a lipsit? am întrebat-o. Nu ne-a lipsit nimic, mi-a răspuns, ea. Nimic. Nimic altceva decît că tu, erai îndrăgostit fără să ştii, de altă femeie. De femeia vieţii tale. Ştiu asta, ştiu, i-am răspuns, ŞTIU dar, te iubesc şi vreau să rămînem măcar prieteni! Nu ştii nimic, mi-a răspuns, ea, nu ştii nimic! Bine, i-am spus, bine; poate că nu ştiu. Dar măcar prieteni mai putem fi? Şi mi-a răspuns: sincer? NU! Nu mai vreau să aud de tine, nu mai vreau să ştiu ce faci sau ce nu faci. Nu mai vreau să cred că exişti. Uită de telefonul meu, uită de tot ce ne-a legat vreodată. Uită şi că eu am existat în viaţa ta. Ştii că dacă fac asta (uit de tine etc), i-am spus, înseamnă că între noi, intervine cumplitul neant, da? Ştii că... M-a întrerupt cu violenţă: sigur că ştiu. Pleacă! Am plecat, ce era să fac? Am plecat.

Fata asta, a avut dreptate: femeia vieţii mele mă iubeşte aşa cum nici nu-mi puteam închipui. Abia acum înţeleg ce-mi reproşează doamna Le...escu: faptul că în noaptea nunţii sale, n-am fost capabil să fug cu ea, departe de toate şi de toţi. Ea m-a iubit, eu am iubit-o, dar la ultimatumul ei, eu am ales calea către iubirea vieţii mele, nu către o viaţă în care iubirea poate fi, eventual, pasageră. 

Mă întreb uneori dacă n-ar trebui să am regrete.

Sincer? NU!

Balada unui cowboy

„Pe cînd, băiat fiind, mă scăldam în rîu, cineva mi-a furat hainele împăturite pe mal. Şi, ca să nu mă întorc gol acasă, aşteptînd să se întunece, m-am distrat scrijelindu-mi iniţialele pe trunchiul unui măr. Anii au trecut, mi-am găsit o fată frumoasă şi m-am însurat cu ea. Imaginaţi-vă ce s-a întîmplat cînd am păşit pentru prima oară în dormitor. Frumoasa mea nevastă îşi scoase liniştită protezele din gură, apoi şi le puse într-un pahar cu apă. Pe urmă îşi scoase peruca, descoperindu-şi capul chel. Din corsaj îşi scoate două bucăţi de vată. Mîndra mea se transformă sub ochii mei într-o sperietoare de ciori. Şi asta nu era tot. Momîia îşi scoate fusta şi îşi desface cu sînge rece un picior de lemn. Şi pe piciorul ăsta îmi zăresc deodată iniţialele pe care le scrijelisem cîndva pe trunchiul unui măr bătrîn, pe cînd în copilărie mi se furaseră hainele”.

Fragment din America fără etaje / Ilf şi Petrov / Polirom

Cum să nu crezi în soartă? J